Compunere cu titlul Cartea prietenul meu - personificare Cel mai bun prieten al meu este cartea. De când am descoperit-o, cartea s-a dovedit a fi un prieten credincios, răbdător, care are întotdeauna timp pentru mine. Asemenea unui profesor, cartea a avut grijă să mă înveţe, să mă poveţuiască, să se ocupe de educaţia mea. Nu trece o zi să nu mă întâlnesc cu acest prieten fidel, să nu petrecem împreună câteva ore. Înainte să vin acasă de la şcoală, cartea mă aşteaptă cuminte pe raftul din bibliotecă, nerăbdătoare să mă întâlnească şi să-mi transmită noi informaţii. Când mă întorc acasă, simt o chemare dinspre bibliotecă. Parcă aud cum mă strigă să o deschid şi să începem să ne petrecem timpul liber împreună. Dacă mai multe zile la rând nu am timp să citesc câteva pagini devin trist, iar tristeţea este alungată doar de o nouă reîntâlnire cu cartea. Cu fiecare rând pe care îl citesc, cartea devine tot mai importantă pentru mine ca elev, influenţa sa asupra mea a fost observată atât de familie, cât şi de profesorii mei. Acum, vorbesc şi scriu mai corect, am un vocabular mai bogat, pot cu o mai mare uşurinţă să aştern pe hârtie şi să transmit prin viu grai gândurile pe care le am. Prietenii mei sunt uimiţi de bogaţia de informaţii pe care am acumulat-o într-un timp scurt, precum şi de modul în care am reuşit să-mi argumentez spusele. Cartea fiind un prieten desăvârşit, am grijă să o tratez cu mult respect: nu-i îndoi paginile, nu scriu cu pixul pe paginile sale, am grijă să nu se murdărească. I-am cumpărat şi un semn de carte frumos, cu ajutorul căruia nu uit niciodată unde am rămas cu cititul. Sunt mândru să am în carte un prieten atât de bun şi mă bucur că ne-am cunoscut. Le recomand şi celorlalţi elevi să descopere prietenia cărţii şi să păstreze o relaţie îndelungată cu ea.

Compunere - Un dialog între jucării Un dialog între două jucării: un ursuleţ de pluş şi o maşinuţă. Ursuleţul de pluş discută cu maşinuţa despre cine este cea mai frumoasă jucărie din cameră. - Eu sunt cea mai frumoasă jucărie din cameră, spuse ursuleţul. Nu cred că există un copil care să nu mă placă. Uite ce pufos sunt! Iar cu fundiţa asta roşie la gât sunt de-a dreptul adorabil. - Nu neg că eşti o jucărie frumoasă. Mai că-mi vine şi mie să mă joc cu tine. Dar nu cred că tu eşti cea mai frumoasă jucărie. Ştii de ce? - Nu şi chiar vreau să aud, spuse curios ursuleşul de pluş. Prin toate camerele prin care am fost, toate jucăriile mi-ai spus că sunt cea mai frumoasă jucărie. Iar acum tu ... - Pentru mine o jucărie frumoasă înseamnă o jucărie cu care se joacă tot timpul copilul, adică stăpânul nostru. Cu tine de când nu s-a mai jucat? Uite, praful s-a depus pe tine de două degete. De ce oare? - Ia uite, râde ciob de oală spartă. Ţie îţi lipseşte o roată. Cum poţi să fii frumos astfel? Nu înţeleg! - Cine se aseamănă se adună, spuse maşinuţa. Mă aseamăn cu stăpânul şi lui i-a căzut un dinte, adăuga cu mândrie maşinuţa. Cred că nu îndrăzneşti să spui despre stăpânul nostru că e urât, nu-i aşa? zise cu viclenie maşinuţa. - Ei da. Cum să te asemeni cu ea? Ai mâini, ai picioare? Eu am, spuse triumfător ursuleţul. Dar cred că nu ajungem la niciun rezultat în felul acesta. Ce spui dacă mâine dimineaţă cerem părerea celorlalte jucării? - Cred că e o idee foarte bună. Dar dacă ele vor spune că eu sunt cea mai frumoasă jucărie din cameră nu te vei supăra. Nu-i aşa, întrebă maşinuţa? - Nu! Voi accepta întocmai ce spun ele. Aşa că să hotărască ceilalţi! concluzionă ursuleţul de pluş.

Este primavară. Soarele, florile, gâzele şi păsărelele ne chemau la joacă. Împreună cu prietenii mei Maria, Mihaele şi Ioana am plecat la pădurea de la marginea satului. Toată natura întinerise. Iarba era prospată, florile aşternuseră un covor multicolor pe pajişte, iar fluturii si albinele zburau vesele. Păsărelele gureşe se luară la întrecere cu noi. Pe pajişte erau si Dana, Dora, Nelu, Bogdan şi Andrei. Băieţii au încins un joc de fotbal,iar fetele au cules floricele si au facut coroniţe. La un moment dat, fetele au intrat în joc alături de baieţi. Pădurea răsuna de veselia noastră. Soarele strălucea cu putere. Când am obosit, ne-am aşezat pe iarba fragedă să ne odihnim. Razele calde ale soarelui ne zâmbeau. Ciripitul dulce al păsarelelor se îngâna cu vocile noastre. Mirosul suav al floricelelor ne umple sufletul de linişte şi pace. Încet-încet, soarele se pregătea de culcare. Am plecat uşor spre casa, luând cu noi frumuseţea acelei zile de primavară gingaşă.

Soarele cald mângâie natura cu razele sale luminoase. Stratul de zăpadă a dispărut aproape complet din grădină. Ici-colo apar petice de pământ umed. Mici firişoare de verdeaţă scot capul la lumină şi se îmbată cu razele blânde ale soarelui de martie. Din iarba presărată pe alocuri, un ghiocel face ochii mari. S-a trezit din lunga hibernare şi se uită la cerul senin. Priveşte în jur buimăcit de somn, iar apoi îşi desface clopoţelul gingaş şi alb. Tulpiniţa verde îi tremură uşor în adierea vântului, dar se bucură de fiecare gură de aer proaspăt pe care o respiră. Ghiocelul priveşte în ochi soarele strălucitor, iar soarele îi răspunde cu sclipiri sidefii. Bucuros că prietenul său soarele este afectuos, ghiocelul îşi strigă fraţii. Ca la un semn grădina se umple de ghiocei mici abia înfloriţi. Aceştia cresc văzând cu ochii, câlcând în picioare şi ultimele pete de zăpadă. Brusc, grădina devine veselă şi zâmbeşte la vederea mulţimii de ghiocei. Aceştia se prind într-un dans de lumină şi culoare şi cântă în cor, plini de viaţă, că a venit primăvara. Anunţul venirii primăverii este auzit de toată grădina, care se trezeşte la viaţă. Aceasta mulţumeşte ghioceilor că au dat semnalul venirii primăverii şi se pune pe înverzit fiecare copac, tufă şi alte plante.

Luna martie, luna lui mărţişor, este aici. Odată cu ea primăvara îşi face loc în calendar şi alungă cu un potop de raze strălucitoare frigul greu al iernii şi ultimele pete albicioase de zăpadă. Pământul umed de după topirea zăpezilor ajută ghioceii mici şi plăpânzi să iasă la lumină. Soarele, cu a sa lumină aurie, scaldă cu fascicole luminoase căpşorul gingaş al ghioceilor, transformându-i în clopoţei de argint. Lujerii verzui ai ghioceilor se ridică din pământ exact la timp spre a-şi îndrepta florile albe şi fragile spre înaltul cerului pentru a vedea stolurile de păsări, care brăzdează cerul. Grupuri mari de păsări vioaie umplu cerul de un albastru pur. Ţipetele lor vesele la revederea plaiurilor natale, pe care le-au părăsit cu tristeţe astă toamnă, se aud până în depărtări. Primele care ajung la destinaţie sunt rândunicile. Obosite de atâta amar de drum, se aşează grăbite pe garduri, pe casele oamenilor, iar altele pe copacii deja înmuguriţi. După ce-şi trag sufletul se pun din nou pe săgetat văzduhul. Gureşe cum sunt, într-o zarvă de nedescris, rândunicile zboară de colo-colo în căutarea unor paie uscate pentru a-şi reface cuiburile dărâmate de zăpada nemiloasă a iernii. Firişoare mici de iarbă îşi fac apariţia timide în jurul ghioceilor. Buimăcite de iarna lungă şi friguroasă, învaţă acum din nou să crească şi să se îmbete cu razele soarelui. Gâze încă adormite încep să mişune prin covorul de iarbă ce începe acum să fie ţesut. Animale mici şi mari se trezesc din hibernare şi ies la plimbare pentru a sărbătorii venirea primpăverii. Motivaţi de cerul limpede ca cristalul şi de temperaturile blânde, oamenii sting focul în vatră şi ies din case. Se îndreaptă spre câmpurile livide şi triste pentru a lucra pământul şi spre a-l face să rodească din nou. Natura din ce în ce mai vine îi cheamă pe copii să-şi reia jocul în aer liber. Cu o dorinţă de viaţă cum numai primăvara ştie să o producă, copii zburdă pe plaiurile înverzite. Culeg ghiocei, cântă şi se bucură împreună că iarna geroasă a plecat şi nu se întoarce foarte curând.

Compunere - Vestitorii primăverii O compunere despre vestitorii primăverii - păsările care se întorc din ţările calde. Stoluri de păsări în anotimpul primăvara Stoluri întregi se văd la orizontul senin al cerului de un albastru pur. Păsărelele care aparţin acestor pământuri se întorc spre tărâmurile natale. După ce au fost în pribegie, pe meleaguri străine, prin ţări pline de soare, acum că primăvara a sosit, se întorc acasă. Au avut un drum lung şi obositor de parcurs, zburând peste crânguri, lunci şi mări. Cu cât se apropie de casă, păsările bat din aripi mai voioase. Ele ştiu că zilele de primăvara şi de vara nu le vor ridica nicio problemă. Natura caldă, care a început deja să-şi arate faţa, devine o gazdă primitoare pentru păsările gingaşe şi sensibile la temperaturi scăzute. Din zarea albastră, pasările vesele, etern îndrăgostite de vânturi line, planează deasupra locurilor în care-şi vor instala cuibul. De cum aterizează pe pământul sfânt al patriei lor, se şi pun pe treabă, asemeni unor gospodari harnici. Adună cele trebuincioase construirii cuiburilor şi muncesc zi şi noapte la zidirea acestora. Abia când cuiburile vor fi construite, păsările se vor aşeză să se odihnească. Din cuiburile lor, la adăpostul întunericului şi al clarului de lună vor ciripi şi vor cânta triluri pline de dragoste. Apoi vor da viaţă unor pui mici şi firavi care vor însufleţi cuiburilor şi locurile în care s-au stabilit aceşti vestitori ai primăveri. Compuneri: compuneri despre primăvara

O intamplare petrecuta in vacanta Era o zi frumoasă de vară din vacanţa mare. M-am trezit de dimineaţă, pe la ora şapte. Eram la bunici. După ce m-am dat jos din pat, am înştiinţat-o pe bunica, că vreau să fac o plimbare prin natură. Ea mi-a aprobat dorinţa şi mi-a pregătit merinde. Am plecat la drum mai devreme, pentru că soarele era pregătit să mă stropească cu lacrimile sale de foc. Cum am urcat dealul din spatele casei, dintr-o dată mi s-a părut că am intrat într-o altă lume. Totul mi se părea mai frumos. Regele soare îşi impusese stăpânirea pe marele albastru, cerul. Roua rece a dimineţii era aşternută pe iarba verde şi pufoasa. Stoluri de păsări zburau deasupra mea, împreuna cu fluturi de diverse culori, care dansau în aer. Cerul senin, de un albastru pur şi răcoarea dimineţii, care se făcea simţită prin hainele cu care eram îmbrăcat, mă îndemna la visare. Am mai stat un timp şi am admirat natura din picioare. Apoi m-am aşezat la umbra stăpânului pădurii - un stejar înalt şi bătrân cât lumea, a cărei înălţime te ameţeşte doar când te uiţi la el. M-am aşezat şi dintr-o dată, din spate, am auzit un lătrat. M-am speriat de mama focului. Primul gând a fost să mă urc în copacul copilăriei mele, stejarul cel bătrân. Dar am renunţat. Fiinţa care lătra şi-a arătat faţa. Era drăgălaşul meu câine, Bobiţă. Sperietura a fost cumplită. Chiar şi după ce l-am luat în braţe pe Bobiţă, inima îmi bătea atât de tare, de parcă ar fi vrut să-mi iasă din piept. Abia când Bobiţă a început să mă lingă vesel pe mână, m-am liniştit. Dintr-o dată, Bobiţă a început să alerge de colo-colo şi să latre voios. Parcă vroia să-mi spună ceva. Am hotărât să îl urmez. Spre surprinderea mea, căţelul m-a condus către casă. În curtea bunicilor, tocmai sosiseră părinţii mei. După ce m-au îmbrăţişat, mi-au comunicat că au o surpriză pentru mine, un codou pe care mi-l doresc de ceva vreme. M-au dus la maşina cu care veniseră. În portbagaj mă aştepta o bicicleta mare, roşie. Era exact ce-mi doream! Împreună cu această bicicletă am bântuit pe colinele satului bunicilor pe parcursul întregii vacanţe. A fost cea mai grozavă vacanţă din toate pe care le-am avut până acum. Mi-am propus să mai merg la bunicii mei şi în vacanţa viitoare. Acum Bobiţă a crescut, cred că este un dulău pe cinste. Abia aştept să bat uliţele satului pe bicicletă cu Bobiţă lângă mine. Apoi, împreună, să ne pierdem în natura fermecătoare din împrejurimile satului bunicilor, care mi-a furat sufletul.

Azorel,catelul neascultator E o zi călduţă de vară. Curtea casei este înverzită, iar florile copacilor împrăştie miresme dulci în jur. La umbra unui copac bătrân, căţeluşa Lili, împreună cu puiul Azorel, au ieşit în grădină. Ambii se bucură de razele soarelui şi respiră aerul curat al dimineţii. Lili îşi admiră căţeluşul zburlit, cu părul negru ca abanosul. Mic şi dolofan, Azorel seamănă cu un pufuleţ. Mândră peste măsură de progenitura ei, mama îl soarbe din ochi, după care îl linge duios. Din când în când îi explică cum trebuie să se poarte un căţel, cum să latre şi mai ales când să latre. Azorel încearcă să-şi imite mama prin lătrături scurte. Dar în loc de sunete puternice, din gura lui ies doar nişte scheunături. După ce lecţiile de lătrat s-au finalizat, mama a început să-i prezinte vecinii de curte. Printre altele, l-a atenţionat să nu se apropie de coteţul găinilor până nu va creşte mai mare. Curios nevoie mare, căţelul privea cu uimire orătăniile care populau curtea. Nu mai avea urechi pentru cuvintele mamei lui. Nu a auzit nici măcar când mama lui s-a îndepărtat de el. Se uita hipnotizat la animalele cu două piciore şi la aripile lor, viu colorate. Din dorinţa de a le vedea mai bine, s-a apropiat din ce în ce mai mult de zburătoarele din apropiere. Picat pe gânduri şi plin de întrebări, Azorel s-a trezit dintr-o dată în faţa unui coteţ masiv de lemn. Lângă el mai multe găini cotcodăceau neîntrerupt. Brusc, din dreapta căţelului a apărut o fiinţă colosală cu creastă roşie ca focul şi cu o guşă impresionantă. Avea un cioc impozant, iar picioarele, cu gheare uriaşe, erau ca ale unui gigant. Măi văzuse el prin curte găini mai mari, da creatura din faţa lui era un monstru. Se apropia galeş de el şi foarte mândru de penele sale colorate şi strălucitoare. Intimidat de făptura neobişnuit de mare, care eclipsa soarele de pe cer, Azorel a făcut câţiva paşi în spate. Ar fi vrut să latre, să strige după ajutor. Nu a reuşit. Din gură îi ieşeau doar nişte scâncete ca de pisică. Monstrul avansa spre el. Deja îi simţea răsuflarea. Tremurând ca o trestie în bătaia vântului, căţelul şi-a pus labele pe cap şi închise ochii. Aştepta să-l înhaţe monstrul. "Clonţ! Clonţ!" simţi un ciocănit în creştetul capului. Monstrul îl ataca! Cu ultimele puteri, Azorel scoase un lătrat prelung: "Ham-Ham! Ham-Ham!". Cerea ajutor! Într-o clipită mama lui îi răspunse. Se apropia în fugă să-şi protejeze odrasla. Auzi paşi în jurul lui şi latratul puternic al mamei. Urmă un foşnet rapid de aripi, după care linişte. Abia acum avu curajul să deschidă ochii. Lângă el, căţeluşa Lili îşi privea puiul. Nu ştia ce să facă, să-l certe pentru că-i nesocotise cuvântele sau să-l pupe pentru a-i alunga teama. Căţelul şi-a îndreptat ochii umezi spre ea. O privea intens şi foarte speriat. Avea nevoie de sprijinul ei. În acel moment Lili hotărâse că e mai bine să-şi susţină puiul. Îl linse preţ de câteva secunde. Avea ea timp mai târziu să-i explice unde a greşit Azorel.